Ne-am obişnuit să mergem repede şi să nu mai fim atenţi la nimic din ce ne înconjoară. Ne ferim privirea şi evităm să avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să ştim, nu ne mai pasă. Avem job-uri, probleme, gânduri şi câteva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Aşa că ne continuăm drumul grăbiţi, facem abstracţie de clădirile urâte şi monotone, de gropi, de cerşetori, de mizerie, de copiii care ţipă, de bătrânii care abia se mişcă, de aglomeraţie şi de restul circului care are loc pe stradă. Ne-am obişnuit cu orice fie bun sau rău, ne conformăm cu orice problemă pe care suntem nevoiţi să o confruntăm... şi zâmbim rar. Uităm să facem surprize, să îi încurajăm şi să îi felicităm pe cei care ar merita...am uitat ca orice gest mărunt are în esenţă atât de multă importanţă. Ratăm acele lucruri mărunte şi frumoase despre care spuneam că ne fac să zâmbim şi să simţim că trăim. Şi pentru ce ? Pentru o viaţă gri şi simplă... mult prea comodă, fără eşecuri majore şi fără trăiri intense ? Oare se merită ? În ce fel de oameni vrem să ne transformăm şi de cine vrem să fim înconjuraţi?
Ce poate fi mai frumos decat rasaritul soarelui?Simti ca odata cu el incepi o noua calatorie in viata cu momente fericite sau poate ca ziua iti va aduce pe langa momentele fericite si dezamagiri,dar noi,oamenii suntem facuti ca sa infruntam orice si trebuie sa traim viata la intensitate maxima. 
