Fara rost...

Cand as fi vrut sa ma iei in brate si sa-mi spui ca sunt frumoasa mi-ai zis “sunt aici, nu e de ajuns?”
Cand am vrut sa-mi aduci o floare, mi-ai raspuns “banii sunt in sertar, ia-ti cate flori vrei”
Am vrut ca de ziua mea sa-mi faci o surpriza dar m-ai intrebat pe un ton indiferent “ce sa-ti aduc?”
As fi vrut sa te gandesti macar 5 minute la mine dar ceream prea mult

Nimic din tot ceea ce faceam sau spuneam nu era destul de bun …
Eram inutila pentru ca tu aveai deja raspunsuri la intrebari pe care eu nici nu mi le pusesem

Si atunci
Era logic sa plec.

Una rosa....

Esenta vietii....

Esenta vietii nu este sa fii fericit ci sa stii ca esti fericit
Cum poti reusi?Simplu:sa traiesti fiecare moment la maximum,sa-ti asumi infrangerile la fel de usor ca si victoriile,dar sa le consideri punctul de plecare pentru viitoarele tale fapte,sa nu existe presul constiintei sub care sa ascunzi miseliile pe care le savarsesti,sa daruiesti cat mai mult fara sa astepti nimic in schimb,sa fii om pentru tine si pentru ceilalti....credeti ca e simpla ecuatia?Fericirea vine singura la noi ,dar ii place sa ne gaseasca acasa,nu-i place sa astepte in drum.

Sun is rising again...

Ce poate fi mai frumos decat rasaritul soarelui?Simti ca odata cu el incepi o noua calatorie in viata cu momente fericite sau poate ca ziua iti va aduce pe langa momentele fericite si dezamagiri,dar noi,oamenii suntem facuti ca sa infruntam orice si trebuie sa traim viata la intensitate maxima. 

La revedere...

A trecut si vara asta.Un pescarus zbura inaintea mea pe mare ca si cum imi sugera un traseu catre o lume mai frumoasa.Am zambit, o fi zambit si el si ne-am despartit. El in zbor, eu in plutire. Soarele mi-a mai ars fata cateva ore. Se termina vara asta. Pana la anul n-am sa mai privesc nisipul de pe pielea mea innegrita, firele de nisip ude . Revenim acasa, acolo unde se formeaza visele. Nu ne mai gandim atat de des la mare pe timpul iernii. Ea ramane acolo, singura, imperturbabila, fara sa ne ceara ajutorul. Nu se plictiseste. Isi priveste tarmurile dezolate si trimite spuma rece ca o iluzie a verii. Marea starneste in mine dorinta de personalizare. Mereu incercam sa atribum naturii calitati umane cu speranta ca o vom intelege mai usor asa oglindita. Sau poate ca marea e vie si poetica pur si simplu. Dincolo de proiectiile noastre. Poate ca sufera la fel ca mine odata cu apropierea toamnei. In definitiv, ce e mai viu ca apa? Vara se duce si parca anul asta ia ceva din mine cu ea. Nu e nostalgie, nu e melancolie, nu e nici macar dor. E o senzatie de descompunere. Ca si cum ma raspandesc in patru vanturi si o parte din mine ramane aici sa astepte toamna, sa astepte vesti de la cel care a plecat cu vara, cu simplitatea soarelui, cu fosnetul cearsafurilor umede intr-o noapte fierbinte, fara aer, in care cad stele pentru cine sta cu ochii pe cer.

Si ploua.....

De aproape o saptamana norii nu vor sa-si inchida durerea.De pe cerul senin brusc a disparut soarele.Strazile impartasesc gustul linistii fiind spalate de picaturile acestei ploi.Plouă şi e deprimant iar cînd ţi-e dor ploaia sfârtecă mai tare la aşteptările, visele, gândurile tale.Sinistru peisaj...

Caderea in iubire

Statea pe o banca si plangea, venea zilnic sa planga acolo, era locul ei, iar toti pareau sa treaca pe langa ea fara sa le pese, poate ajunsese chiar sa-si inchipuie ca e cu adevarat invizibila asa cum si-a dorit, cand s-a apropiat el de banca ei si a intrebat-o daca poate sa stea. L-a privit poate ciudat, ca pe unul care-i invada viata, care-i distrugea invizibilitatea. Putea sa-si aleaga oricare alta banca de langa, dar a privit imprejur si a observat ca toate bancile erau ocupate asa ca a acceptat, a dat aprobator din cap. S-a oprit putin din plans ca sa-l studieze pe strain si i-a venit sa rada. Era ciudat, cel putin asa-i parea ei. Statea incremenit pe un colt, evitand s-o priveasca desi capul ii tot luneca inspre ea. Incercarea lui stangace, timiditatea lui i se pareau caraghioase, in urma cu o secunda plangea iar acum se uita la noul venit si incepuse sa rada, parca nici nu mai stia de ce plangea… problemele ei pareau putin mai departe. In cele din urma o privi si el si-i zambi, apoi duse mana la buzunarul de la piept si scoase o batista:
- Poftim, poate ai nevoie de ea. O lua, acum era randul ei sa fie zapacita, bulversata. Simtea cum creste in ea o nevoie de a iesi din carapace, de a vorbi cu cineva. Si el o asculta cu atentie, o privea in ochi si o facea sa creada ca ceea ce are ea de spus e important, ca ceea ce simte ea chiar conteaza. Pe nesimtite se lasa seara, se uita la ceas: venise timpul sa plece, sa se intoarca iar in viata ei. Iar el, el ramase acolo, privind in intuneric. Cu toate ca se intorcea de unde plecase, acolo unde ii era locul se simtea mai usoara, parca lasase ceva acolo.
A doua seara se intorsese iar acolo, nu ca sa planga, dupa atata timp nu mai simtea nevoia sa planga, doar ca acolo era locul ei, era o parte din viata ei, din cealalta parte a lumii. Acum nu mai plangea, era cuprinsa de o stare de nerabdare, privea in jur si astepta. Ce? Nu era sigura, doar ca voia sa se simta iar ca ieri, si la un moment dat a venit el si s-a asezat langa ea. Vorbeau si a uitat iar de toate, se simtea altfel, privirea lui o incalzea, vocea lui o linistea, vorbeau de toate, nimicuri, dar atingeau anumite puncte care o electrocutau, simtea ca poate sa-si deschida sufletul in fata lui, simtea ca poate sa-i cuprinda si lui sufletul intr-al ei, dar se temea, dintr-o data se temea. Vru sa fuga, alerga, dar in fiecare seara ajungea tot acolo, se intorcea la el. Simtea cum el se lega de ea si nu era bine, dar adevarul era ca si ea se legase de el. Intr-o seara se intampla inevitabilul: isi lipi buzele de ale lui si o fripsera, atat de tare incat isi dori sa nu se mai dezlipeasca. Isi pierduse cunostinta, totul in jur se invartea cu ea si era atat de bine in bratele lui, apoi dimineata o trezi, soarele ii intepa ochii cu primele raze, era tot ea dar era altfel, acum putea canta din nou, cazuse din nou in iubire.